Istoria dezvoltării grădinilor, partea 1

Grădinile au fost folosite la început mai ales în scopuri economice. Mai târziu însă oamenii, din nevoia unui mediu plăcut, au început să planteze în grădinile lor și flori, și copaci. 

Antichitatea

Prima grădină din vechiul Egipt se datează din urmă cu 4 000 de ani î.Hr.; în antichitate grădinile erau considerate un semn de lux și de belșug. Grădina era împărțită în figuri și părți regulate, iar parte din ele devenise și sistemul de irigare, care aproviziona plantele cu apă proaspătă.

Pentru grădinile egiptene era tipic un bazin, așezat în mijlocul lor, a cărui mărime depindea de averea proprietarului. O altă parte indispensabilă era aleea cu arbori, care oferea adăpost de soare, fântânile arteziene și un zid mare, care înconjura întreaga grădină. 

Vechii romani și greci au început apoi să construiască parcuri și grădini accesibile tuturor categoriilor sociale. Grădinile romane aveau ca parte componentă atriumul.

Grădinile siriene și babiloniene

Potrivit legendelor, aici se afla legendara grădină a Edenului, a cărei faimă o depășesc poate doar grădinile suspendate ale Semiramidei (babiloniene), care au văzut lumina zilei în jurul anului 600 î.Hr..

Deoarece au început să fie aduse plante din țările cucerite, aici au apărut primele arboretumuri și grădini botanice. 

Grădinile persane – raiul pierdut

În aceste grădini găsim mai ales plopi sau chiparoși; făceau parte din ele și animale care le înviorau, sub forma păsărilor; am fi găsit aici, de exemplu, porumbei, lebede, rațe și fazani, iar în bazinele, care de asemenea nu puteau lipsi, înotau liniștite pești colorați.

Vechea India se lăuda, pe lângă grădini, și cu livezi, în care se întindea un bazin alungit, folosit pentru ceremonii și purificare. Nu lipseau nici foișoarele sau adăposturile, unde oamenii se adunau și își petreceau timpul liber. 

China

Apare aici cunoscutul yin și yang, armonia acestor două elemente fiind baza grădinii chinezești, privită ca o artă nobilă. În secolul al XV-lea în grădini se construiesc colibe și camere de studiu.

  Chinezii au venerat din vechime firescul naturii.

Aici au început să se cultive miniaturi de plante, așa-numiții copaci pitici; mai târziu acestea au ajuns în Japonia, de unde s-au răspândit în toată lumea.

Japonia

Începuturile grădinii japoneze se datează în secolul al VI-lea; aici se creau palate pe apăpretențioase. Secolul al XV-lea a fost influențat de secta budistă Zen, care s-a reîntors la natură. Coloritul a fost limitat, în prim-plan trece sobrietatea și eleganța. Pe lângă modelarea arborilor pitici, grădinile japoneze se dedică pietrelor, care aici înfățișează munții.

În Japonia au apărut diferite tipuri de grădini:

• De ceai – baza acestui tip de grădini este casa de ceai, separată de lumea din jur. Nu trebuie să lipsească felinarul de piatră, un mic luciu de apă și o alee pavată, care este axa întregii grădini.

• Uscate – sunt create în scopuri de meditație; elementele principale sunt bolovanii, ca stâncile, și nisipul, ca apa.

• De meditație – se află lângă complexurile mănăstirești și fac parte din ele

• De parc  – au apărut la sfârșitul secolului al XVI-lea; aici găsim peisaje variate și se întind pe suprafețe relativ mari

• Rezidențiale – aceste grădini sunt legate de casă, pe care trebuie să o ferească de influențe rele; sunt create în formă de triunghi, simbolizând cerul, pământul și omul, iar cele trei elemente principale ale lor sunt apa, plantele și pietrele. Grădinile rezidențiale  pot avea următoarea concepție:
  
  • hiraniwa – aici grădina este concepută ca un plan
  • tsukiyama – aici găsim dealuri artificiale și teren ondulat, folosește eficient un spațiu mic

  Tendința actuală în crearea grădinilor corespunde tocmai aspectului grădinilor japoneze.

Dacă ți-a plăcut articolul, împărtășește-l prietenilor pe Facebook :)

Te-ar putea interesa: Istoria dezvoltării grădinilor, partea 2