Menta, o plantă cu adevărat piperată

 

În mitologia greacă găsim o menționare a mentei în legenda despre Hades, care și-a transformat iubita, o nimfă, într-o plantă parfumată, pentru a o salva de soția sa. Femeile din Grecia antică foloseau menta în unguente. Romanii o numeau și Iarba Sfintei Maria și o foloseau pentru aromatizarea vinului și a diverselor sosuri. Poetul roman Ovidiu considera menta un simbol al ospitalității, deoarece, înainte de masă, doi săteni, Baucis și Filemon, frecau mesele cu mentă. Menta amestecată cu miere împrospăta respirația romanilor. Evreii presărau menta pe podeaua sinagogilor. În 1597 Gerard scria: „Menta a fost presărată în locuri de odihnă și liniște, la ospețe și la sărbători.” În trecut japonezii purtau pandantive parfumate tocmai din mentă. În Europa, dar și în India, menta se folosea pentru împrospătarea aerului în temple și în locuințe. În Orientul Mijlociu se prepară și astăzi ceai verde cu adaos de mentă pentru întâmpinarea oaspeților, la fel ca în Grecia antică.

Menta piperită face parte din familia lamiaceelor (lat. Lamiaceae). Este o plantă aromatică perenă, rezistentă la îngheț, care ajunge la înălțimea de 30 cm, cel mult 1 m. La noi este cea mai cunoscută plantă aromatică ce crește sălbatic.

Menta o putem cultiva în aer liber, dar și în casă. Planta de mentă se extinde foarte repede, de aceea este potrivită cultivarea în recipiente. Are tulpina verde-închis, păroasă, pe care cresc frunze verde-închis. Frunzele de mentă au pe partea inferioară glande care secretă ulei esențial. Frecându-le între degete obținem un miros de mentol, care este în același timp condimentat și răcoritor.

Partea subterană a plantei de mentă este formată din mai multe rizomi albi, lungi de 5–30 cm. Menta o cultivăm în locuri calde și umede, mai ales în semiumbră. Îi plac solurile umede, bine permeabile, bogate în nutrienți. 

Menta piperită se seamănă din semințe. Plantele mici le plantăm pe strat la distanța de 30 cm. Menta înflorește cu flori mici violete, grupate în verticile, care formează spice. Fructele mentei sunt nucule. Culegem frunzele și părțile aeriene ale mentei înainte de sfârșitul înfloririi, în perioada iulie–septembrie, pe vreme uscată. Cel mai potrivit este spre după-amiază, când planta conține cel mai mult ulei esențial. Culesul este bine să se facă de mai multe ori pe an, când planta ajunge la înălțimea de 25–30 cm. Menta o tăiem cu secera. Frunzele de mentă recoltate le uscăm în straturi subțiri, la o temperatură de până la 35 °C, ca să nu se brunifice. Amestecul uscat de mentă îl păstrăm în pungi de hârtie sau de pânză și îl consumăm în cel mult 2–3 luni de la recoltare. După aceea putem semăna un nou lot de semințe..

Frunzele de mentă conțin 1–3 % ulei esențial cu un conținut de 50 % mentol, 4–11 % ester de mentol, 7–25 % mentonă, piperitonă, cineol și altele. O combinăm cu alte ierburi aromatice, cum sunt salvia, isopul și cimbrul de grădină.

 

Aroma mentei: menta piperită are un miros intens și răcoritor, datorat mentolului, de aceea este apreciată în ceaiuri, băuturi și deserturi. Mentolul se adaugă în multe produse aromatizate pentru senzația de răcoare pe care o oferă. În bucătărie se folosește de obicei proaspătă sau uscată. Cel mai des pregătim din ea ceai.

Ceaiul de mentă îl pregătim astfel: 3 lingurițe de mentă piperită le turnăm peste 150 ml de apă fierbinte. Amestecul se lasă la infuzat 10 minute și apoi se strecoară. Îl pregătim întotdeauna proaspăt.

 

Se poate prepara și un decoct din mentă: 2 lingurițe de plantă se toarnă peste 200 ml de apă clocotită și se lasă la infuzat 20 de minute. Apoi se strecoară.

 

Menta o adăugăm în sosuri, în oțet, pregătim din ea sirop și o punem și în ciocolată. Cu ea decorăm salate, cartofi, băuturi și punciuri. Menta este ingredient al cunoscutului cocktail mojito.