Plante carnivore – Roua cerului (Drosera)

Pe scurt: Roua cerului (Drosera) sunt plante carnivore care prind insectele cu secreția lipicioasă din glandele de pe tentaculele frunzelor. Enzimele descompun prada, iar frunza absoarbe nutrienții care lipsesc din solul sărac. În 2008 erau descrise 188 de specii, cresc pe toate continentele, cu excepția Antarcticii, și măsoară de la câțiva centimetri până la zeci de centimetri.

Roua cerului - Drosera este unul dintre cele mai mari genuri de plante carnivore În 2008 au fost numărate 188 de specii ale acestor plante carnivore. Sunt membre ale familiei Droseraceae, care prinde și digeră insecte cu ajutorul glandelor mucilaginoase de pe suprafața frunzelor. Insectele sau micii vertebrate servesc drept supliment în soluri sărace în nutrienți. Toate speciile de rouă a cerului se găsesc în mod natural pe fiecare continent, cu excepția Antarcticii.

Denumirea botanică provine din grecescul δρόσος „drosos”, care înseamnă literal rouă sau picături de rouă. Numele este derivat de la picăturile lucioase, transparente, de mucilagiu aflate în vârful fiecărui tentacul.

Roua cerului sunt în mare parte plante perene și cresc foarte repede. Măsoară în înălțime de la câțiva cm până la zeci de cm. Speciile cățărătoare pot atinge până la 3 m. Unele plante pot trăi până la 50 de ani! 

Ce sunt plantele de tip rouă a cerului?

Roua cerului se caracterizează prin tentacule cu glande care secretă o substanță lipicioasă, ce acoperă micile excrescențe de pe frunzele plantei. Pentru prinderea și digerarea prăzii sunt folosite de obicei glandele cu peduncul, care secretă o substanță dulce și lipicioasă. Aceasta atrage și lipește insectele. Prada moare fie din epuizare, fie prin sufocare provocată de substanțele lipicioase care o înconjoară. Moartea survine de obicei în cel mult o oră și un sfert. Între timp planta secretă esteraze, peroxidaze, fosfatază și enzime proteolitice. Aceste enzime descompun insecta și eliberează din ea nutrienții. Substanța rezultată este apoi absorbită prin suprafața frunzei și nutrienții din ea sunt folosiți ca hrană suplimentară. Plantele carnivore se „fertilizează” astfel, de facto.

Toate speciile de rouă a cerului își pot adapta forma nevoii de moment, de exemplu pentru a învălui mai bine prada. Mișcarea este însă relativ lentă, de ordinul orelor. Unele specii pot totuși reacționa în câteva secunde (de exemplu Drosera burmannii). Tentaculele sunt extrem de sensibile la orice atingere și, atunci când sunt stimulate, se îndoaie spre centrul frunzei. Potrivit lui Charles Darwin, pentru stimulare este suficient contactul piciorului unui țânțar mic cu un singur tentacul. Această reacție la atingere se numește tigmonastică. În afară de tentacule, unele specii pot îndoi limbul frunzei în diferite grade pentru a maximiza contactul cu prada. Această mișcare este însă mult mai lentă și durează cam 30 de minute. 

Cum arată plantele de tip rouă a cerului 

Florile de rouă a cerului, ca la aproape toate plantele carnivore, sunt ținute sus deasupra frunzelor, pe o tulpină lungă. Florile sunt izolate de capcane, pentru ca polenizatorii să poată zbura la ele cât mai în siguranță. Majoritatea inflorescențelor sunt muguri ale căror flori se deschid doar pentru o perioadă scurtă. Florile se deschid ca reacție la intensitatea luminii (adesea se deschid doar la lumina directă a soarelui). Florile sunt de obicei albe sau roz și își adaptează direcția după mișcarea soarelui pe cer. Aceasta indică probabil condițiile sărace în care trăiește în mod natural roua cerului. Cu toate acestea, numărul ei în lume scade, mai ales prin distrugerea locurilor ei naturale de creștere. Este vorba mai ales de mlaștini, bălți sau turbării.

Sistemul radicular al majorității speciilor de rouă a cerului este foarte puțin dezvoltat. Servește în principal la absorbția apei și la fixarea plantei în sol, iar pentru preluarea nutrienților rădăcinile sunt aproape inutilizabile. Câteva specii din Africa de Sud își folosesc rădăcinile pentru depozitarea hranei. Unele specii au un sistem radicular fibros, care rămâne viu în timpul înghețurilor, chiar dacă partea de deasupra a plantei moare. Specii precum Drosera adelae și Drosera hamiltonii își folosesc rădăcinile pentru înmulțirea nesexuată. 

Multe specii de rouă a cerului sunt monoice. Roua cerului formează o mare cantitate de semințe foarte mici. Semințele speciilor mai exotice germinează în reacție la umezeală și lumină, în timp ce semințele speciilor din zona temperată necesită umezeală și frig. Înmulțirea vegetativă apare în mod natural la unele specii ale căror rădăcini se află foarte aproape de suprafața solului (de ex. Drosera adelae și Drosera hamiltonii). O plantă nouă poate încolți și din frunze mai vechi care ating pământul.  

Unde găsești plantele de tip rouă a cerului

Aria acestor plante carnivore se întinde din Alaska spre sud până în Noua Zeelandă. În Australia trăiesc în sălbăticie peste 50 % dintre toate speciile cunoscute, în America de Sud cel puțin 20, iar în sudul Africii peste 20 de specii. O mică parte a speciilor de plante carnivore apare în mod natural în America de Nord și în Europa.

Roua cerului conține, de exemplu, unele flavonoide (kaempferol, miricetină, quercetină, hiperină), chinone, carotenoide, rășini, taninuri și mai mulți acizi (butiric, citric, malic, ascorbic). O altă folosire au găsit-o aborigenii din Australia, care consideră roua cerului o delicatesă. Tuberculii unor specii se foloseau ca vopsea pentru textile. În Highlands-ul scoțian se prepară după o rețetă străveche un lichior din Drosera rotundifolia . În țări precum Germania, Austria, Elveția, Republica Cehă, Finlanda, Ungaria, Franța sau Bulgaria, roua cerului este protejată. În prezent situația este critică mai ales în America de Nord, unde prin desecarea mlaștinilor dispare habitatul ei natural. 

Te-ar putea interesa: Tsuga