Merișorul (Vaccinium vitis-idaea)

Pe scurt: Merișorul (Vaccinium vitis-idaea) este un semiarbust veșnic verde, înalt de până la 40 cm, care crește în ținuturi cu iarbă de câmp, în turbării și în păduri de conifere, pe sol sărac și acid. Se folosesc fructele, coapte din august, și frunzele culese în septembrie. Fructele se potrivesc pentru dulcețuri, compoturi și sucuri, iar pentru consum crud ar trebui să fie trecute prin îngheț.

Merișorul

Merișorul face parte din familia ericaceelor și se întâlnește în toată Europa, fiind răspândit prin Caucaz și părțile îndepărtate ale Asiei până în Japonia, apoi prin America de Nord până în Groenlanda. Este un semiarbust peren, înalt de până la 40 cm, cu creștere în pernițe. Merișorul are frunze persistente, coriacee, cu margine ovală. Culoarea lor este deasupra verde-închis lucios, dedesubt verde-pal mat, fără nervuri proeminente. Florile merișorului sunt albe până la roz-deschis, în formă de clopot, în ciorchini aplecați. Fructele sunt boabe dezvoltate din august, la început albe, apoi roșii intens. Au aspect sferic, sunt lucioase și au un gust ușor făinos.

Cel mai potrivit loc pentru merișor sunt ținuturile cu iarbă de câmp sau turbăriile; se găsește și în păduri de conifere și de pin, crește de la câmpie până în zonele montane înalte. Se dezvoltă mai ales în locuri semiumbrite, cu sol sărac și acid. Merișoarele ușor amărui și acrișoare sunt fructe de pădure deosebit de bogate în vitamine. Din merișor folosim frunzele și fructele. Dacă am vrea să le savurăm crude, de exemplu într-o salată de fructe, ar trebui să fie trecute prin îngheț. După fierbere se arată însă gustul lor cunoscut, dulce-fructat. Le folosim la dulcețuri, compoturi sau jeleuri, din fructe se fac lichioruri și sucuri, se potrivesc în prăjituri și în supe de fructe. Frunzele uscate sau proaspete se folosesc și pentru ceaiuri din plante.

În ultima vreme merișorul este o plantă foarte căutată. Ale lui fructe conțin acizi din fructe, taninuri, minerale, pectină și mai ales vitamine. Din frunze se obțin, de asemenea, taninuri, precum și flavonoide și arbutină. Încă din istoria îndepărtată boabele se culegeau ca fructe de pădure. Suedezii o numeau aurul roșu al pădurii. Mai târziu s-a observat că și frunzele merișorului se pot folosi pentru ceaiuri din plante.

Culesul merișorului este variat. Uneori se recoltează frunzele, alteori boabele. Frunzele le culegem în septembrie, desprinzându-le cu grijă de pe ramuri, și se usucă într-un loc bine aerisit. Dacă culegem merișoare pentru a le folosi mai târziu sub formă de sucuri, se recomandă culesul abia după primele înghețuri. Merișoarele le putem și conserva, iar dacă trebuie să gelifieze oarecum, fructele se recoltează mai devreme, pot fi culese și fructe pe jumătate coapte.

În cazul merișorului trebuie să fim atenți la posibila confuzie. De afine și de afinul de mlaștină se deosebește clar prin frunze, deoarece merișorul este veșnic verde și are fructe roșii. Are însă și sosii otrăvitori, anume afinul de mlaștină (Vaccinium uliginosum) amintit, ale cărui fructe necoapte sunt de asemenea roșiatice, dar la maturitate sunt întunecate și pruinate albăstrui. Foarte apropiat este și semiarbustul Andromeda polifolia, ale cărei fructe sunt însă îngust alungite și pe partea inferioară fără puncte brune. Trebuie să fim atenți și la consumul frecvent de ceai din frunze de merișor, deoarece prin substanțele lor, într-o cantitate atât de mare, ar putea afecta ficatul. Ceaiul de merișor nu ar trebui băut nici de persoanele cu diabet.

După cum am menționat, merișorul are multe întrebuințări, atât prin boabe, cât și prin frunze. Sfatul nostru: Sucul de merișor – este o băutură tradițională. Se prepară din 5 părți de fructe zdrobite în pastă cu 1 parte de zahăr. Amestecul se lasă peste noapte sub capac, a doua zi pasta se strecoară prin sită fără a fi încălzită, se prelucrează într-o storcătoare pentru suc sau amestecul se aduce la fierbere și se strecoară. Sucul conține acid oxalic, iar cantitatea zilnică potrivită este de aproximativ 0,1 l.

                                                                                                                                                                                                                                 -jn-

Te-ar putea interesa: Soc negru – Sambucus nigra L.